Planul initial: ma trezesc de dimi, ma duc la autobuz, pe la 1-2 ajung in KL. Am printat harta ca sa stiu cum sa ajung la ambasada. Intre locul unde ma lasa autobuzul si ambasada erau numai vreo 2 km, pe care ma gandeam ca ii strabat usor pe jos, tinand cont ca timp am destul. La cel tarziu 3 termin cu ambasada, ma duc sa ma plimb prin KL. La 8.30 sa fiu la gara.
Ei bine, ziua a inceput prost de la prima ora. Mi-a sunat ceasu si am zis ca mai stau 10 min si nu a mai sunat si a doua oara, dupa cum ii e obiceiul. Si m-am trezit la 7 fara vreo 5 minute. Si da-i: fuga spala-te, imbraca-te si iesi pe usa afara. Mare mirare ca nu mi-am uitat nimic.
Am ajuns dupa vreo ora la agentia de unde pleaca autobuzul. Nu intarziasem, au fost altii care au intarziat si pt care a plecat autobuzul mai tarziu cu vreo 15 min. Ne-au anuntat ca "internal problem. TV network doesn't work". Masaj in scaun? Nici vorba de asa ceva (imi spusesera ca avem scaune cu masaj, TV, apa, ceai, cafea si mic dejun inclus). Eh, nu m-a deranjat asta pt ca oricum nu am fost obisnuita cu ele. Temperatura era ok in primele minute de calatorie, dar niste persoane din spate se plangeau ca le este usor cald si au cerut sa fie pornit AC-ul. Raspuns: "internal problem. AC doesn't work". Deocamdata nu m-a afectat f tare. Na, ajungem la granita dupa vreo 20 min, si sa crap cand am vazut cat era coada. Unde mai pui ca ma apucase si foamea. Nu am mancat nimic acasa pt ca au spus ca ne dau ei micul dejun. Sprea marea mea uimire imensa coada s-a dizolvat destul de repede. Cam in jumatate de ora am trecut de granita cu Singapore. Cu dat jos din autobuz, facut check-out-ul, etc...
Na bun. Am rasuflat usurata cand am vazut ce repede a mers coada aia care. In Ro, sigur ar fi durat vreo 2 ore. Eh... si nu crezi ca am rasuflat prea repede? Pentru ca dupa granita Singaporelui, evident, urmeaza cea a Malaeziei. Daca coada de la Singaproe a fost mare, sa vezi cat era asta, si inca nu ii vedeam inceputul. Cum sa ii vad inceputul cand intre vami sunt vreo 2 km (2 km dupa estimarile mele, poate ca e si mai mult). 4 benzi, toate ocupate, pe toata distanta dintre vami. Bai...si atunci a inceput calvarul. Nu tu air con, nu tu mancare... Stomacu' meu facea pe nebunu... au inceput sa curga apele siroaie pe mine... Soare cat curpinde, nimic nu ii facea umbra imensitatii de metal in care ne aflam vreo 40 persoane. Mai si cand au mai inceput si bietii copii din autobuz sa faca pe nebunii, sa vezi atunci. Bine, ca ii inteleg: mici, transpirati din cap pana in varful degetelor, fara rabdare de nimic. Eh, si adauga la caldura si fomea mea si tipetele copiilor. Cand se misca autobuzul cate 10 meri era o binecuvantare pt mine, care stateam sub trapa de aerisire. A... nu am spus pana acum ca era double-Decker, si noi eram sus, la cucuietii din deal.
Si uite asa, tampind la cap, incercand sa imi controlez nervii, ca daca ii lasam liberi ma gandeam numai la caldura care o sa ma apuce atunci. Le-am intrebat pe tipele de la Suasana (compania caruia ii apartinea autobuzul), cam pe cand estimeaza ca vom ajunge in KL, intrucat am o intalnire la ora 2, pe care evident va trebui sa o aman. Si imi spune una din tipe, ca, tinand cont de coada de la vama, probabil ca pe la 3 vom ajunge in KL. Ora 3 inca suna bine, chiar si 4. Nu mi-am facut atatea griji, intrucat ambasadorul spusese ca ma asteapta pana la ora 5 p.m.
Cu tipete de copii in creier si cu apa iesind din mine prin toti porii am stat aproximativ 2 ore jumate intre granite. Aveam noroc ca citeam pe Endurance, in care toata actiunea se petrece in Antartica... oamenii aia inghetau, dormeau pe zapada, ii ploua, ii ningea, avea gheata in par, pe barba, haine ... Si atunci numa' bine, caldura din autobuz impreuna cu senzatia care mi-o oferea cartea am ajuns undeva la mijloc, si rezistam cu stoicism caldurii din autobuz.
Cand mai aveam vreo jumatate de km (adica vreo jumate de ora) de asteptat, unii care nu mai aveau nici un strop de rabdare au luat-o pe jos, pe langa autobuz. Eu dupa ei, bieninteles. Ei...si in momentul in care am iesit afara, desi era soare fara strop de nori si asfaltul incins, ma simteam de barca imi batea briza marii in fata :D Deci, daca stand pe asfaltul ala incins imi era bine, iti dai seama cum era in autobuz :P Bai, si nu facem noi 20 de pasi ca ne opreste un granicer si ne spune ca nu avem voie sa stam afara din autobuz!! Sa tampim... era momentul nostru de fericire, simteam aerul "proaspat" pana si in cel mai inaccesibil loc din corp. I-am explicat de ce iesisem afara, adica nah...era evident si dupa fetele si hainele noastre. Si s-a dus sa vada cum sta treaba in autobuzul cu pricina. Intre timp vedeam alte autobuze cu oameni fericiti in ele care stateau la clima. Ma simteam de parca fiecare se uita la noi ca la niste ciudati, parca facandu-ne in ciuda ca ei au air con si noi nu :| Probabil ca de fapt nici unul nu ne observa, dar mintea mea o luase razna :P
Se intoarce granicerul si ne spune: "Ok (dand din cap)... You can go." Si el urcase sus numai pt cateva secunde. Ne-am dus in turma spre checkpoint. In mod normal, cand te asezi la o coada, te pui la cea mai mica. Ei, eu m-am pus la cea mai lunga :D Luxul de a sta cat mai mult in loc climatizat.
Ah...firma de autobuze e malaeziana, nu e singaporeza. Probabil de aia si toate problemele astea. Stand la coada am inceput sa simt gustul Romaniei tot mai mult. Si asta pentru ca am fost de fata la o situatie cand s-a dat mita unui granicer. Tipic si pt romani. Gasesc ca tarilea astea doua (Ro so Malaezia) au tot mai multe chestiuni in comun. In faza cu mita e vorba despre o tipa care nu putea primi viza din terte motive. Maica-sa si alte rude de ale ei trecusera deja de vama, dar pe ea nu au lasat-o. Fara nici o jena, a tinut-o pe tipa asta ceva vreme langa gramada de oameni care asteptau sa treaca in Malaezia pana a venit mama ei. Cand a veit mamica-sa, granicerul care ne verifica actele i-a facut semn unui alt granicer sa se apropie. A venit cel de-al doilea, au facut un schimb de priviri, fara nici un cuvant, si i-a spus mamei tipei sa il urmeze pe cel de-al doilea. Asta nu a prea priceput ce vrea de la ea, de parca nu era evident: fiica-sa nu poate sa intre in malaezia dupa ce toata familia a intrat si ea e rugata sa urmeze un granicer, intr-un loc relativ retras. Dooh.. Pana la urma l-a urmat femeia pe granicerul doi si in 2-3 minute s-a si intors la fii-sa; granicerul doi a trecut pe langa granicerul unu, a dat din cap, moment in care granicer unu a pus stampila pe pasaportul tinerei, si i l-a dat. Granicer doi s-a indepartat, iar unu il tot striga si fluiera sa vina langa el, dar asta se facea ca nu aude :)) Zgarca', nu vrea sa imparta prada cu colegul care a gasit-o :))
Bine, imi vine si mie randul, la acelasi granicer unu. Ba si imi tot scaneaza pasaportul si ceva tot nu mergea, probabil nu recunostea tara (cica se intampla asta cu Romania din cauza codului RO vs ROU). Na, si in loc sa puna mana tantalaul lumii sa introduca datele manual, tot scaneaza si scaneaza... Mie imi convenea, ca mai stateam la clima, dar cei din spatele meu au inceput sa isi piarda rabdarea. Intr-un final, s-a gandit si el sa introduca de mana. Juma' de minut si mi-a dat pasaportul si am plecat in cautarea autobuzului minune... Sausana...mereu am visat sa calatoresc cu tine...
Il gasesc, la fel si colegii de suferinta, toti eram acolo, langa el. Ei, surpriza: venise o echipa din Malaezia sa repare AC-ul :D Ba si monteaza astia si demonteaza, si iara monteaza si iara demonteaza... muream de sete si de cald. Ma duc sa imi iau un suc, mancare nu aveam de unde. Si gasesc un tonomat. Aveam la mine bacnote de 10 si 50 RM, si cateva monezi, nu mai mult de 1RM. Sucurile aveau pret unic: 1.6 RM, fie ca vroiai Coca-Cola, Milo, 100Plus, Mango,Apa...etc. Pun bacnota de 10, mi-o rejecteaza. Incerc si pe partea cealalta. reject. Incer alta. Reject. Incerc sa schimb banii, nu gasesc pe nimeni care sa imi schimbe 10 RM. O tipa a vrut sa imi dea 1.6 RM asa, pe ochi frumosi. Logic, nu am acceptat. Imi ofera doza ei de Sprite: "No, Thanks." Cum sa iau? Ma simteam ca un cersetor. Fata vroia sa fie draguta, dar eu ma simteam aiurea...mai ales cand intindea doza spre mine si simteam aburii de gheata venind spre mine... ma omora cu zile. Imi venea sa o iau si sa o bag pe gat toata. Pana la urma am intalnit o tanti care mi-a schimbat cei 10 RM ai mei. Mi-a dat bacnote de cate 1RM, si una de 5RM. Ma duc fericita la tonomat. Si bag 1 RM, bacnota, si 60 centi din maruntii ce ii aveam la mine. Si ce crezi? Ii recunoaste? Nuuuu... Si practic am bagat 1.6RM si imi spunea ca am bagat numai 1 RM. Apas butonul care iti da banii inapoi, si primesc 2 monezi de 50 centi. Bye, bye cei 60. Neuronii mei nu lucrau bine de la caldura aia, si in loc sa bag 2 bancote de 1RM, mai incerc o data numai cu marunti, acum ca aveam si 2x50centi. Si a mers?? Nuuu... am ramas si fara banii astia. Dar nu m-am lasat, si tot mi-am luat doza aia rece si binecuvantata. care in loc sa ma coste 1.6 RM, m-a costat 3.1 RM :D Zi Andreea si da-i pace :P
Iau doza si ma duc spre autocar. Copiii urlatori, urlau si acum, dar fugind pe langa autocar. Era ok, acu imi placea sa am uit la ei cum se zbenguie pt ca aveam doza mea rece ca gheata pe care o sorbeam cu placere.
Si ma duc la sofer sa il intreb cat mai dureaza?? Era deja 12.30. Nici vorba sa ajungem la 3. Si spune: "No worry... Only <
Afundata eu in gandurile mele, ma uit spre grupul Suasana format din: "stewardess"-ele Suasanei, soferul, ajutorul de sofer, si ... inca un sofer... si inca un ajutor de sofer..si inca 2 "stewardess"e... Opaa... de unde 2 soferi si 2 ajutori de soferi si 4 "stewradess"-e?? ii recunosteai dupa imbracamintea rosie. M-am gandit: ah...tra' sa mai fie un autobuz Suasana parcat pe aici. Si ma duc glont la ei. Si le spun ca ma grabesc sa ajung in KL, si ii intreb daca nu vor sa ma ia si pe mine in celalalt autobuz. Dupa putin dat din nas, spun ca ok, dar numai o persoana. Sa ma duc in celalalt autobuz fara sa ma vada ceilalti colegi de suferinta din autobuzul groazei.
Ma duc fericita in celalalt autobuz si m-a izbit dintr-o data, in fata, air con-ul... Auch...creca niciodata nu l-am savurat mai placut ca atunci. Ocup un loc care era liber, am asteptat pana au venit toti pasagerii de la checkpoint si pornim... Ma uitam pe geam la colegii mei din celalat autobuz cum asteptau deznadajduiti, sperand ca micul mecanic sa gate o data de dat jos si montat aceeasi piesa de n ori. Ma cuprinsese un sentiment de culpa sa ii vad acolo jos si eu cocotata ca o cucuoana in autobuzul in care, nu numai ca functiona clima, dar deja incepusera sa ne repartizeze si castile pt TV-urile care aici functioneau. Am aflat de la vecinii de scaun ca asta era autobuzul de 9.30 si ca a costat 40 SGD, in loc de 38 cat am dat eu. Oare cei 2 SGD fac diferenta intre un autobuz cu air con si tv si unul in care ti se ofera sauna in loc de AC si cantece urlatoare de copii in loc de TV?
Nu am fost capabila sa ma uit la nici un film. Era ora 1 cand am plecat de la granita, dar totusi mai speram sa ajung in KL pana-n ora 5. Foamea deja devenise un sentiment care parea natural si pe care nu l-am mai bagat in seama. Am adormit cu castile pe urechi. M-am trezit pe la 2.30 p.m. pt ca oprisera ca sa mancam ceva la un food court de langa autostrada. Am intrat in food-court, si desi nu mancasem nimic, si ma rodea stomacu de numa' numa' parca nu puteam sa mananc nimic. Aveam impresia ca totul e cu curry. Nimic nu imi facea cu ochiul. peste tot mirosea a curry. Dar daca nu mancam nimic pana in KL, nu ma vedeam bine. Asa ca m-am fortat si mi-am luat niste bao: unul cu cocos si unul cu kaya. ma gandeam ca poate ma ia raul de la atat dulce si m-am hotarat sa imi iau si un bao cu pui, ca doar nu o fi si asta picant... Aham... nu :P De abia l-am mancat la cat curry avea in el. Le-am mancat si pe celelalte doua si am mers la autobuz. Am pornit din nou la drum. Era aproape ora 3 p.m. Ma duc iara sa ii bazai pe astia de jos, sofer&stuff, sa imi spuna cam pe la ce ora ajungem, ca eu am intalnire :)) Si au spus ca ei spera ca vom ajunge in aprox 2 ore. Si soferul imi face cu ochiul si imi spune ca va face el tot posibilul sa se grabeasca. Eh... nu au trecut 5 min de cand am vb cu ei, si uite ca incepe o furtuna, parca pusa sa ne stea in cale ca sa nu ajung eu la ambasada. Mai, si le ploua, de abia vedeai 10 m in fata. Multe masini au tras pe stanga (ce ciudat suna, dar da...banda de urgenta e pe stanga)... si ploua...si ploua... masinile din fata autobuzului mergeau cu avariile puse. Si am tinut-o intr-o ploie pana aproape de KL. Era ora 5 cand iarasi am coborat jos sa ii intreb cand ajungem :D M-au fi crezut vreo disperata astia, dar chiar imi era ca fac drumul degeaba. Am uitat sa mentionez ca am ramas fara credit pe telefon, si nu puteam sa il sun pe ambasador sa ii spun sa ma mai astepte. Noroc ca am mai avut cat sa ii dau lui Dorin (celalalt coleg care avea prb cu pasaportul) un sms sau 2, in care i-am explicat fugitiv cum sta treaba. Dorin mi-a spus ca a vb cu ambasadorul si ca ma mai asteapta pana la 6, dar mai mult nu poate din cauza unor actiuni protocolare.
Si stand ca pe ace, asteptam sa ajung in KL... Ma uitam la ceas din minut in minut, si urmaream fiecare tabla kilometrica, sa vad cati km mai sunt pana la destinatie.
Si pe la 5 si ceva am intrat in KL, iar la 5.35 am fost in Puduraya, principala statie de autobuze din capitala Malaeziei. Puduraya e la numai 2 km si ceva de ambasada Romaniei. Mai aveam 20 de minute. Am fost prima care a coborat din autobuz
pe jos nu aveam nici o sansa, mergand pe bajbaite. Cu mijloacele de transport in comun era prea dificil: pana intrebam ce iau, cum shimb, cum ii, cum nu ii...Asa ca m-am indreptat spre statia de taxi. Obisnuita fiind cu Timisoara, unde avem taxi-uri ale PFA-urilor si taxiuri de firme, unde primele au pret triplu fata de cele ale firmelor, am presupus ca la fel o fi si aici. Cum scria numai in malaeza pe ele, si cum nu gaseai 2 care sa arate la fel, nu am putut sa imi dau seama cum sta treaba cu ele. Asa ca am acostat un malaezian si l-am rugat sa imi spuna care sunt taxiurile care nu sunt private. Asta a zambit, si a spus: "no, they are all the same and all the same FIX price". Eh... avand pret fix am zis ca e indiferent la care ma duc. Nu a trebuit eu sa ma duc spre ei, ca numai am aruncat o privire spre coloana de taxiuri, ca vreo 3 soferi s-au napustit la mine. O tipa alba cu camasuta roz, la 1.55 m, si cu o fata obosita presupun ca parea o victima extrem de usoara. Ma intrebau din 3 parti unde vreau sa ajung. Capacitatea mea de concentrare era redusa tare. Asa ca am scos foaia cu adresa si le-am aratat. La care, un indian cu tupeu mai mare, s-a bagat peste ceilalti. Din spirit de camaraderie cei din urma s-au retras. Si indianu asta imi spune ca ma costa 20 RM pana acolo. Eu ma sperii de pretul cerut si spun ca nu, sub nici o forma. Ma ia el si imi spune cat ii de departe, ca are de parcurs o gramada de km pana acolo. Si intorc foaia cu adresa, pt ca pe partea cealalta imi printasem harta cu traseul pana la ambasada (in ideea ca voi merge pe jos). Si ii spun: sunt numai 2.5 km. Iar el, facand niste ochi mari la vederea hartii, imi spune ca nuu, ca pe harta pare distanta mica, dar KL e mare, si pana acolo e mult. Si ii spun, nu, ca stiu din surse sigure ca sunt numai 2.5 km. El ma intreaba ca de unde stiu. "From internet", ii spun eu. El: "nu, he lied to you" :)) Si eu o tot tineam cu 10. Si el a spus ca 15 e ultimul pret. Timpul trecea, si ma apropiam cu repeziciune de ora 6 p.m. Ce sa fac? Am spus ca mai imi incerc norocul si la altul, credeam ca va ceda daca plec. Dar nu a fost asa. Ma duc mai departe, si povestea se reia. 20 RM. eu nu, ca 10...si tot asa, ultimul pret e 15. ce sa mai fac? daca tot am venti pana in KL, sa nu rezolv pasapoartele pt cei 5 RM? Fie.. accept si plec cu un tip care zici ca avea 15 ani. Mic si cu fata de copil. Bai frate, si cand ma duce la masina, asa imi venea sa ma razgandesc si sa o iau la fuga.... dar minutele se scurgeau si nu am mai stat la discutii. Am urcat in masina, chinuidu-ma sa inchid usa, tot drumul am tinut de usa aia ca nu cumva sa se deschida in mers. Nu ma leg de partea mecanica a masinii pt ca nu ar avea rost :P Interiorul: banchete care la nascare fusesera crem... locul unde m-am asezat eu era negru, efectiv negru, astfel ca imi era clar care e locul cel mai folosit de clienti: stanga spate. Parbrizul: plin de actzibilde, jucarii, cd-uri, foi, vreo 4 perechi de ochelari, mirositoare... deci nu stiu daca am mai vazut vre-un parbriz&bord asa de plin nici in pozele de pe trilulilu.ro Rolul acelui parbriz nu era de a-i permite soferului sa vada soseaua din fata lui, ci acela de a fi pe post de suport. Iar eu, ce sa vad eu?? Atat geamul din stanga cat si cel din dreapta spate erau pline de actibilde in forma de inimioare rosii. A fost totusi atat de darnic, incat sa lase un loc cam de 10 pe 10 cm, ca sa admiri privelistea de afara. Intr-adevar inspirat baiat, ar trebui sa ii fiu recunsocatoare ca la 15 RM am mai avut ocazia si sa admir cladirile din KL :DBai si curbele... ma intrebam daca sunt intr-o masina de curse cand lua curba... cred ca nici soferii de curse nu se inclinau asa de mult la o curba de nici 60 de grade. Parca se inclina ca sa balanseze masina. nah.. si de parca astea ar fi singurele "calitati" ale tanarului sofer. Cand am ajuns pe strada cu ambasada, omul a uitat complet ca e la volanul unei masini si se uita in stanga si drapta dupa numarul 114 (numarul ambasdei). Cand era pe banda lui, cand pe contrasens. Eu... nici vorba sa ma uit dupa ambasada in cei 100 cm patrati de pe geamul din spate, ci urmaream soseaua, nu carecumva sa dea asta in ceva.
Gasit 114. Coborat. Dat cei 15 RM cu strangere de inima... intrat in ambasada... rezolvat problema in cel mai decent mod cu putinta. Jos palaria pt asa ambasador. Asa oameni sa ne tot reprezinte. Serios vorbesc. Ambasadorul Romaniei din KL este efectiv la pol opus fata de "distinsul" domn Ionescu, reprezentatntul Romaniei in Singapore, care ne-a trimis intr-o scurta vacanta in Romania ca sa ne rezolvam problema cu pasaportul.
Intrucat era deja 6 si cateva minute, nu l-am mai tinut de vorba pe ambasdor si am plecat inapoi... spre ce?? In euforia ce m-a cuprins dupa rezolvarea pasapoartelor, nu i-am mai cerut d-nului Mosanu indicatii... Strada pustie. M-am indrepdat spre ceea ce parea a fi un mare hotel cu gandul de a cere indicatii spre a ajunge in centru. Sa vizitez macar pt vreo 2 ore si centrul KL-ului, inainte sa ma intorc in Singapore cu trenul de noapte. Nu am mers 200 m, si s-a pus de o ploaie tipic zonelor tropicale. Am grabit pasul, cand... cine opreste langa mine? Un alt prieten taximetrist. Uai...ce mare era ispita sa iau taxiul: ploua, nu stiam incotro sa o iau, nu era nimeni ca sa intreb... Si deschide omu' geamu si ma intreaba daca vreau sa ma duca undeva... eu ii spun ca vreau sa ajung in centru'. Si el, hai ca te duc. Cat costa? Evident, el imi raspunde: 20 RM... spun ca e mult, ii ofer 10.. (in tot timpul asta ma ploua de numa numa).. el: e sarbatoare azi, cine mai lucreaza azi pt 10 RM? fara sa mai pot suporta ploaia, spun 15, sunt studenta, nu am bani multi, bla , bla... el ok, hai ca te duc pt 16 :)) Si ii spun ca vreau in centru. Si el ma intreaba ca ce vreau azi in centru? ca totul e inchis, ca e Hari Raya (mega sarbatoarea musulmanilor pt care am indurat toata nebunia din ziua de azi), plus ca ploua cu galeata... nah...bine...schimbam traseul, sa ma duca la gara. Noroc ca tipul asta, indian la vreo 50 ani, a fost calumea, mi-a povestit cate ceva despre Malaezia, despre una alta, am vorbit tot drumul. Mi-a dat unele indicatii pt data viitoare cand vin in Malaezia, chiar si pt negociat cu taximetristii. Am ajuns la gara. Alti 15 RM pe care i-am dat strangand din dinti. Da', nu i-au mai trebuit 16 RM, 15 era de ajuns, ca is fata draguta :)))
In gara m-am imprietenit cu o tanti draguta care vindea esarfe. Glumeata, tare faina. Dar nu suficient de draguta cat sa imi dea o reducere de 5 RM la 3 esarfe. Ma luase foamea si m-am dus sa caut mancare. Aveam de ales intre KFC si Mac... Ala-bala-portocala... am ales Mac, desi aveam pofta de mancare adevarat, chiar si cu curry, dar sa fie mancare adevarata. Asta e acuma... daca tot nu am avut o zi buna...macar sa fie proasta pana la sfarsit. M-am saturat la Mac si am pornit sa vizitez gara. Care, apropo, nu se deda la conceptul de gara de la noi. Arata mai bine decat orice aeroport din Ro. Multe magazine, curat, sali de asteptare moderne, AC... chiar frumoasa gara. Inca mai rontaiam pe un hamburger cand am vazut mare semnul catre in food court :(( care chiar avea mancare adevarata... dar deja eram satula.... asta e, Mac si KFC stiu sa isi faca reclama atat de buna incat ii observi in orice parte a garii ai fi.
Dupa ce m-am plimbat si am vazut si revazut toate magazinele, m-am decis sa ma intorc la tanti cea draguta cu esarfele. A fost asa de fericita ca m-am intors la ea, ca mi-a dat reducerea de 5 RM, si m-a mai si tinut vreo juma de ora de povesti, numa' bine cat sa imi omor timpul in asteptarea trenului. tanti asta era micuta, slabuta, vorbareata. Si mi-a spus ca are 2 gemene cu care vrea sa imi faca cunsotinta. ma asteptam la 2 fetite micute si slabute precum ea. Ei... fetele ei erau cu mai mult de un cap mai inalte si decat mine si decat ea, si cat 4 femei ca mine la un loc de plinute. Si radea tanti, si imi spunea ca e mandra de fetele ei asa plinute, ca le da mult de mancare, pizza toata ziua... Si fetele, au prins putin curaj si au spus ca vor sa faca o poza cu mine ca sa o puna pe Facebook, ca sa ma vada prietenii lor :)) Ca ele au sute de prieteni pe Facebook, si daca o sa puna poze cu mine, o sa aibe si mai multi prieteni decat colegele lor :)) Oricum... pozele au iesit tare haioase... chiar ma simteam schelet ambulant pe langa ele. E ca si cand eu as fi Stan si as avea 2 Bran(i) in stanga si in dreapta mea :)
A trebuit sa plec ca mi se apropia ora de plecare. Dar inca mai radeam de unele din glumele acelei tanti dragute.
Ajuns in tren. Gasit loc. AC dat cat se poate de tare... in contrast maxim fata de orele petrecute in autobuz de dimineata. Cum stateam si cocotata sus, nu am gasit nici o pozitie in care sa nu bata direct pe mine air con-ul. Desi cu bluza pe mine si pantaloni lungi, am dardait toata noaptea. Unde mai pui, ca pana sa adorm am mai citit pe Endurance, cum se luptau oamenii cu viscolul si gheata. De data asta nu m-a ajutat cu nimic faptul ca lecturam despre aventurile lui Ernst Shackleton.
Si ca sa fie ziua completa m-am ales cu o durere de gat si nasul curgand...:D
Dar cel mai important lucru e ca am rezolvat cu pasaportul si am aflat ca exista un ambasador roman tare fain in asia de sud. Si ca am pile la esarfele acelei tanti dragute, si am poze pe Facebook cu cele 2 gemene de vreo 80 kg, fiecare, si o sa stiu sa negoziez cu taximestristii din Malaezia :D
Ah... si aparatul foto care l-am imprumutat de la Cristi ca sa fac poze prin KL, mi-a servit drept echilibru pt geanta care o caram pe umarul opus. Numarul pozelor facute in KL: 3 (la sala de asteptare din gara), ca sa nu spun ca nu am facut nici o poza in KL.
Happy Hari Raya
